Random

Încă de când eram mici, la 6-7 anişori, când părinţii ne-au dus de mânuţă spre şcoală, ştiam că şcoala trebuie făcută pentru a ne atinge aspiraţiile: să devenim medici, arhitecţi, profesori, etc. Cu ochii în lacrimi i-am privit indepartandu-se, spunându-ne nouă înşişi că şcoala nu e de noi, aici printre atâţi oameni străini.
Iar apoi doamna învăţătoare ne-a luat pe toţi, ne-a aşezat într-un cerc şi am început să vorbim. Ne-a spus că şcoala presupune mai mult decât o cerinţă pentru a ajunge un om „mare”, că ea ne va deschide ochii spre domenii de care poate nu am auzit până atunci, că vom afla o sumedenie de informaţii care ne vor minuna, că vom face activităţi şi jocuri educative.
Nouă, copiilor,ne-a trebuit 2 pauze pentru a ne cunoaşte între noi şi a începe să ne jucăm. De aici, totul a început să devină distractiv. Veneam la şcoală pentru că doamna învăţătoare era drăguţă cu noi, veneam pentru că aveam prietene foarte bune, veneam pentru că îmi plăcea să învăţ. Totul părea simplu, frumos, până am ajuns în clasa a V-a.
Habar nu aveam că urma să renunţăm la doamna noastră învăţătoare. O doamnă roşcată , înaltă şi zveltă şi-a făcut apariţia spunând că ea este diriginta clasei noastre şi că vom colabora împreună până la sfârşitul şcolii generale. Deşi la prima impresie tuturor ne-a displăcut, după nici 2 săptămâni am început să o îndrăgim, pentru că ştia cum să ne modeleze pe fiecare în parte astfel încât să fim tot timpul mulţumiţi la ora ei, ne sprijinea când îi povesteam dificultăţile noastre la alte materii, era mereu deschisă spre propuneri legate de activităţi, concursuri, excursii, într-un cuvânt era diriginta ideală.
Ajungând în clasele mai mari, toţi profesorii au început să ne întrebe care sunt planurile noastre de viitor, unde dorim să mergem mai departe, pe ce domenii... Unii dintre noi aveam planuri bine stabilite încă de când eram mici, altora li s-au zdruncinat văzând că nu sunt buni la materiile din aria respectivă, iar cei mai mulţi nu aveam habar unde dorim să mergem mai departe.
În clasa a VIII-a pe ultima sută de metri cu toţii ne-am decis la un liceu, la care am şi intrat, majoritatea însă ştiind clar că nu va avea liceul nici o legătură cu ce va urma mai departe.
A fost greu să ne despărţim după 8 ani de şcoală , în care ne-am văzut zilnic, dar cu toţii eram cu sufletele la gură aşteptând să vedem cum va fi viaţa de liceu.
Am ajuns la C.D.Loga, la profilul matematică-informatică, materia asupra căreia m-am decis că e ceva pe care vreau să merg mai departe fiind matematică. Habar nu aveam pe atunci cât aveam de pătimit pentru informatica, pe care am găsit-o extrem de dificilă.
După primul an de liceu, care a trecut greu şi anevoios, trăgând tare la toate materiile , ca să mă ţin cât mai sus, am realizat că în comparaţie cu şcoală mea generală, liceul era foarte dificil.
Sumedenia de materii, fiecare profesor având pretenţii la materia lui, până şi la muzică şi desen, m-au împiedicat să mă axez pe materii care îmi plăceau în mod deosebit. Pe de-o parte , faptul că aveam 18 materii era ocazia noastră perfectă pentru a ne îmbogăţi cunostiintele în domenii diverse, dar, să fim sinceri, învăţând atât de mult, cum să ajungi să reţii fiecare informaţie interesantă în parte?
Mihai Eminescu spunea : „Caracterul însă al unei şcoli bune este că elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul”, lucru care astăzi se întâmplă foarte rar. Nu pot nega faptul că fiecare profesor care a intrat în sala mea de clasă a venit cu un cufăr plin de informaţii, şi era gata să-l deschidă larg pentru noi, însă în zilele noastre, majoritatea elevilor nu caută să afle lucruri suplimentare, interesante, care s-ar putea să îi ajute pe viitor, ci se rezumă cât se poate la ce e esenţial de ştiut, suficient pentru a luat o notă de trecere.
O percepţie greşită din punctul meu de vedere, dar alţi colegi de-ai mei ar spune: „Vrei să şti mai multe? Intră pe Internet, găseşti acolo orice informaţii vrei tu.” Într-adevăr, nu sunt absurdă să spun că Internetul nu este bun, dar de câte ori nu am găsit informaţii eronate, fără sens şi care nu au fost verificate. Una este să asculţi ce are de zis un profesor, care de bine, de rău, a citit la viaţa lui, şi s-a documentat şi îţi spune lucruri care le ştie cu siguranţă, alta să culegi nişte informaţii de pe internet postate de un puştan de 15 ani, care se plictisea şi s-a decis să adauge şi el o variantă a unei întâmplări.
În zilele noastre, dacă am face un sondaj de opinie sunt curioasă dacă unul din zece elevi ar spune că vine la şcoală din plăcere, şi nu din obligaţie. Probabil felul în care e structurată fiecare materie în parte, astfel încât avem mult de învăţat, e lucrul care i-a determinat pe elevi să spună că fac şcoală din obligaţie, doar ca să-şi poată lua un job decent .
Dacă ar fi să facem o comparaţie între învăţământul de pe vremea bunicii, a mamei şi cel din prezent, am putea spune cu certitudine că pe de-o parte a avansat tehnologic şi informaţional, dar a decăzut foarte mult în ceea ce priveşte percepţia elevilor despre şcoală şi relaţia dintre elev-profesor.
Nu-i pot critica pe unii profesori pentru că au devenit mai indiferenţi de-a lungul timpului, acesta fiind răspunsul la altitudinea elevilor. Nu se poate ca un profesor să vină la oră şi să facă tot posibilul să îţi deschidă ochii , că şcoală împreună cu ei, profesorii, e un izvor de informaţii, când noi, elevii, rămânem cu percepţia noastră că facem şcoală pentru că trebuie şi atât.
Profesorul e o persoană extrem de importantă în viaţa unui elev pentru că el participă la crearea elevului ca individ al acestei societăţi , are un rol modelator, astfel încât el poate duce la crearea unui noi Einstein.
În momentul de faţă sunt mulţumită,mândră de profesorii pe care îi am, tocmai pentru că fiecare din ei încearcă să ne ofere cât mai mult din tumultul de informaţii pe care le deţin, chit că unii sunt drastici la note, sau la comportamentul din clasă.
Pentru mine, şcoala e într-adevăr o „poartă” către societate, pentru că încă din primii ani ne călăuzeşte spre cunoştinţă, şi nu numai, ne arată cum să ne purtăm, cum să reacţionăm, cum să interacţionăm cu alte persoane, ce e bine şi ce nu e bine să facem; şi sunt mândră să spun că la terminarea liceului, cu siguranţă voi rămâne cu o sumedenie de informaţii pe care le-am asimilat de-a lungul a 12 ani şcolari.

Multumesc pe aceasta cale celor care mi-au apreciat eseul si care mi-au oferit privilegiul de a fi publicata pentru prima data intr-o carte.:)